marți, 23 septembrie 2014

Ea si El



EL,mereu în alt loc, mereu departe, niciodată acolo unde ești tu… Dacă vine cineva la tine, dacă te suna cineva, poți fi sigură că nu e el… e doar un altul care caută o nouă aventură. Asta nu înseamnă că nu se gîndește la tine, că nu își dorește să te aibă aproape, să te țină strîns în brațe, să îți încălzească palmele cu răsuflarea sa și să te facă să te simți în siguranță. Uneori îți imaginezi cum vine să te salveze de lumea rea, să te ducă într-o loc nou, într-un univers perfect, chiar dacă știi că nu ai nevoie de nimeni pentru asta, că te descuri și singură, însă continui să aștepți. Sunt mulți în jurul tău, care au văzut în tine ceea ce a văzut și el, poate chiar mai mult, însă el nu se va apropia de tine, nici măcar nu îl vei simți, fiindcă el va sta mereu în locul lui, te va urmări de la îndepărtare și va interveni doar dacă vei avea nevoie de el. Dacă privești lumea prin ochii lui poți vedea cum analizează detaliile căutînd perfecțiunea, cum se lasă copleșit de vechile obsesii, poți vedea toate clipele în care a suferit, toate pierderile și conflictele interioare, însă totuși continuă să spere, să aștepe, să își dorească… Însă nu poate să își ascundă sufletul luminos, ajutînd pe cei din jur în fiecare clipă, de fapt uneori acestă lumină se reflectă și pe chipul lui devenind jucăuș ca un copil, apoi își amintește de realitate și se întristează brusc. Închide adanc în suflet orice regret sau suferință , aruncă cheia și devine rece, de fier… Are întodeauna cele mai bune intenții și cele mai bune ganduri, însă nu se pricepe să spună ce simte. Puțini oameni înțeleg felul lui de a funcționa, fiindcă nu cere nimic, niciodată și așteaptă ca un lup pe cineva care să știe ce își dorește. Însă este suficient de puternic să înfrunte obstacolele de ieri, de azi, de miine, suficient de încăpăținat pentru a respinge oamenii ce țin la el , suficient de inconștient și orb pentru a-și accepta povara singurătății și suficient de perseverent pentru a o căuta pe ea, prima în suflet și ultima în viață. El e de o sinceritate crudă deseori dureroasă. El nu vrea să-și graveze amprentele în sufletul nimănui, fiindcă știe cum poate să doară, ba chiar i-a povestit că și-a pierdut sufletul cu mult timp în urmă, l-a lăsat undeva dar nu știe exact unde,probabil în brațele unei femei cu mîinile calde și suflet rece. Multe femei au încercat să îl schimbe, atrăgîndu-l în jocurile așternutului, sperînd că vor întîlni împreună lumina zilei, însă în zadar s-au amăgit sperînd să obțină iubire în schimb, ea niciodată nu funcționează așa. El cere prea mult de la sine, face imposibilul și merge mai departe, mai departe decat alții. Are un dar de a înțelege trecutul unui om, modul de a gîndi, de a acționa , care îi sunt temerile și dorințele doar privindu-l. Creierul e obsedat de a găsi și interpreta gesturi . Vede prea multe și prea exact din primul moment. Înțelege înnainte de a cunoaște, astfel are nevoie de o iluzie de care să se lase amăgit pentru totdeauna, de fapt trăiește într-o iluzie, în iluzia că știe și înțelege totul, chiar și pe ea… iar ea îl lasă să se scalde în propriile necunoașteri… A adunat prea multă experiență, prea multe regrete că nu a făcut ceea ce trebuia să facă, că a rupt legături bazîndu-se pe idei nepotrivite. E mereu cu capul sus, pregătit de ce e mai rău, iar atunci cand este așteptat, răul se întîmplă, de fapt chiar el îl face, lăsînd în urmă doar iubiri neîmplinite, cuvinte nespuse, scrisori netrimise…Pentru el toate par atît de importante: munca, socializarea, banii, casa, mașina, se lasă copleșit de ele zi de zi, și doar cîteodată are momente de luciditate, cînd realizează că toate acestea nu contează, de parcă nici măcar nu au existat vreodată, că nu înseamnă nimic în comparație cu acel ceva pe care îl caută, însă ce caută?… probabil pe ea…

EA, o romantică incurabilă, de cîte ori s-a ars, s-a fript, s-a lovit de realitatea cruntă, oricum se trezește crezînd în iubire. A găsit singurul lucru pe care nu îl va pierde niciodată- o să rămînă pînă la ultima răsuflare o visătoare.Visează cum îi atinge obrajii și îi cuprinde capul în mîinile sale, cum îi sărută palmele și îi cuprinde trupul firav atît de strans încat simte cum îi bate inima, iar timpul ar sta pe loc, însă timpul nu vrea să se oprească iar el nu este aici să-l oprească. De fapt timpul trece fără noi…și poate într-o zi vom regreta acele clipe care au trecut fără să fim împreună. E înghețată în valurile timpului , pierdută într-o epocă străină pentru ea, deseori se simte diferită, incompatibilă cu aceste timpuri, și poate chiar și-ar dori să se schimbe, însă uită de toate atunci cănd el are grijă de copilul din ea. Stă ascunsă în turnurile propriului castel, așteptînd să fie atinsă de o nouă primăvară și să vină el… Pierdută în gînduri și dorințe, ascunzîndu-și frumusețea sufletului în umbre pentru ca să îl poată păstra intact pentru el. Nimeni nu știe cat visează și cat de frumos ar putea iubi. Nici măcar ea nu își cunoaște limitele și mereu se ascunde pentru ca nimeni sa nu-i descopere frumusețea, nici măcar el…De fapt nu își cunoaște nici sufletul,el nu o ascultă și are o viață proprie, astfel în unele clipe cand o privește ea nu vrea să o placă, nu vrea să o vadă, vrea doar să plece… probabil acestea sunt puținele momente de luciditate sau de slăbiciune cînd nu mai vrea să lupte. Uneori își dorește să fie ea cea care va pleca, înainte de a se pierde pentru totdeauna în ochii lui. El avusese multe femei, frumoase, excentrice, însă ea era altfel, impresiona prin simplă prezență, cu trăsături de copil, cu trup subțire, privire timidă,cu ganduri pure, mîinile reci și sufletul cald… cu mii de întrebări iar el cu mii de răspunsuri. Părea un personaj dintr-un alt decor, mai puțin cel al vieții lui,fiindcă nu avea nimic ce să-i amintească de femeile cu forme voluptoase și tocuri cat mai înalte, pe care știa să le cucerească cu cîteva vorbe frumoase și promisiuni deșarte. Ea putea să i se dăruiască lui, dar nu o făcea fiindcă știa că nu are nevoie de acest dar, astfel s-a atașat atît de mult de tot ce e pămantesc, se regăsește în roua pură a dimineții, mireasma pomilor înfloriți, încît a învățat să poarte liniștea lor chiar și în orașul aglomerat. Vorbea mult însă prefera să tacă despre cele mai importante lucruri…Se spune că lumea e rotundă, însă ea caută doar un colț de rai. Credea că a venit în viața ei să o facă fericită, dar nu, a apărut pentru ca ea să poată vedea cat de multe poate îndura un suflet și a aflat că foarte multe… Pot fi spuse multe despre ea și tot nu ar fi deajuns, fiindcă cuvintele sunt atît de mici, și ei îi este atît de dor…de ceva ce nu a avut niciodată…

joi, 11 septembrie 2014

Paul Ferrini – “Linistea inimii”, “Iubire fara conditii” – Extrase



A deschide usa inchisorii
Integritatea este definită ca fiind „calitatea sau starea de a fi complet sau nedivizat”. Deşi este clar că aspiraţi cu toţii spre integritate, mulţi dintre voi nu se simt nici compleţi şi nici nedivizaţi. Vă simţiţi descurajaţi, atunci când priviţi înăuntrul vostru, iar căutarea fericirii împreună cu ceilalţi exacerbează rănile voastre cele mai profunde.
Nu există posibilităţi magice de a obţine această condiţie. Vi s-a dat materialul brut al vieţii, pentru ca voi să-l transformaţi. Trebuie să-l modelaţi cu măiestrie, transformându-l într-o operă de artă. Asta înseamnă viaţa voastră: oportunitatea pentru a vă creea pe voi înşivă.
Olarului i-ar fi uşor să respingă lutul, considerându-l de calitate inferioară sau nedemn de el. Dar, dacă ar face-o, viaţa lui n-ar avea nici un înţeles! El nu e definit de către acest lut, ci de ceea ce alege să facă cu el.
Ce alegeţi voi să faceţi cu mâna care vi s-a dat? Cum puteţi ajunge la pace în inimile voastre şi în relaţiile voastre, atunci când sunteţi confruntaţi cu provocările pe care vi le oferă viaţa?
Răspunsul este simplu, dar s-ar putea să nu fie cel pe care-l aşteptaţi. Răspunsul este că nu trebuie să faceţi nimic. „Ei bine”, întrebi tu „dar cum poate fi modelat lutul, dacă noi nu trebuie să facem nimic?”
Lutul se modelează prin voinţa voastră de a rămâne în cadrul procesului. Lutul se modelează în lupta voastră şi în capitularea voastră. Opera de artă este oferită, apoi făcută bucăţi şi oferită încă o dată. Vine un moment în care ştiţi că ea e gata şi că nu mai aveţi ce lucra asupra ei.
Şi. atunci, vă daţi de-o parte. Atunci, chiar înainte de a vă da seama, vi se mai dă nişte lut în mână. Acum el este de o consistenţă şi de un potenţial diferit. El vă aduce noi provocări.
Nu trebuie să modelaţi lutul. Procesul de modelare constă în însuşi faptul că vă aflaţi în cadrul vieţii voastre. Chiar şi atunci când pare că opuneţi rezistenţă vieţii sau negaţi ce se întâmplă, lutul este modelat în continuare.
Cu alte cuvinte, nu se poate să fii în viaţă şi să nu fii angajat în a crea o operă de artă.
„Dar cu criminalul cum e?”, întrebi tu. ,.A creat el o operă de artă din propria sa viaţă?” Da, aşa este. Viaţa lui este consemnarea călătoriei sale prin fricile lui – exact aşa cum viaţa ta este propria ta consemnare. Fiecare dintre voi v-aţi spus propria poveste.
Dacă priveşti în inima lui, vei vedea că povestea ta nu diferă cu nimic de a sa.
Nu există eşecuri pe această planetă. Până şi boschetarii, prostituatele, traficanţii de droguri modelează lutul care le-a fost dat.
O operă de artă nu încetează de a fi operă de artă, doar pentru că ţie nu-ţi place. Aici nu avem de-a face cu poveşti plictisitoare. Fiecare poveste este o piatră preţioasă. Fiecare sculptură are în ea geniu.
Integritatea este un dar universal. Toată lumea îl are. El este o parte din lutul însuşi. Orice construieşti cu viaţa ta, va sta în picioare. Va sta acolo, ca tu să te vezi în el şi să fie văzut de alţii.
Poţi să alegi să-l laşi acolo, sau să-l distrugi. Este alegerea ta. S-ar putea ca alţii să bodogănească şi să spună lucruri neplăcute. E alegerea lor. Nici una dintre aceste alegeri nu înseamnă nimic.
Nu există corect şi greşit în cadrul acestui proces. Dacă ar exista, aceia dintre voi care sunteţi „corecţi” aţi purta un halou permanent.
Nu poţi spune că ceea ce o persoană construieşte cu propria sa viaţă este de mai mică valoare decât ceea ce construieşte o altă persoană. Tot ceea ce pot spune este că preferi ce a construit cineva, faţă de ce a construit altcineva. Ai propriile tale preferinţe.
Din fericire, Dumnezeu nu le împărtăşeşte. Nici pe ale tale, nici pe ale altcuiva. Dumnezeu ascultă povestea tuturor. Urechea lui se pleacă spre inima fiecărei persoane. Nimeni nu L-a determinat să se îndepărteze pentru că aceasta a făcut o greşeală. El nu vrea să ştie decât: „Ai învăţat ceva din greşeala ta?”
Integritatea nu este un lucru pe care trebuie să-I câştigaţi. Ea este parte esenţială din cine sunteţi. Nu există nimeni aici care să nu aibă propria integritate, aşa cum nu există nimeni aici care să nu merite iubire.
Bineînţeles că există o mulţime de oameni care nu cred că au integritate. Ei au obiceiul nefericit de a încerca să-şi găsească întregimea, pretinzând timp, atenţie sau bunuri de la alţii. Aceşti oameni nu sunt răi. Ei sunt doar confuzi. Ei nu ştiu că viaţa lor este o operă de artă. Ei nu ştiu că sunt maeştri în sculptură. Ei cred că sunt absolut neîndemânatici.
Intr-o zi, îşi vor da seama că au o mână perfectă. Atunci vor începe să o folosească, muncind cu conştiinciozitate şi plini de energie. Până atunci, joacă rolul de victimă. Se consideră zdrobiţi, nealinaţi, neîntregi.
O persoană de culoare, limitată la un scaun cu rotile, e posibil să nu se simtă întreg, dar nu are mai puţină integritate decât oricine altcineva. Nu i s-a dat un lut de calitate mai proastă. In viaţa asta nu există accidente.
Nimeni nu primeşte lutul altcuiva.
După cum vezi, problema nu este existenţială. Integritatea se află în fiecare dintre voi. Problema este că voi credeţi că nu sunteţi întregi. Credeţi că trebuie să fiţi îndreptaţi sau că puteţi îndrepta pe altcineva. Aveţi un fals simţ al responsabilităţii faţă de alţii şi nu vă asumaţi suficientă responsabilitate faţă de voi înşivă. Sunteţi mânaţi de dorinţă, lăcomie, vinovăţie şi frică. Atacaţi, vă apăraţi şi apoi încercaţi să reparaţi răul făcut. Bineînţeles că nu se poate. Cel care percepe răul făcut, nu poate să-l îndrepte.
Adevărul este că nimic nu este stricat şi nimic nu trebuie să fie îndreptat. Dacă aţi putea trăi în cadrul acestei conştiente, toate rănile voastre s-ar vindeca singure. S-ar întâmpla miracole, deoarece structura ego-ului care blochează miracolul ar dispărea.
Această dramă umană pare a fi legată de abuzuri – dar, în realitate, este vorba de a învăţa să vă asumaţi responsabilitatea. Tot ce înseamnă suferinţă este o construcţie temporară, creată pentru ca voi să învăţaţi. Vi s-au dat în mână toate instrumentele de care aveţi nevoie pentru a pune capăt suferinţei.
Atunci când nu vă acuzaţi unul pe altul pentru problemele voastre, îl acuzaţi pe Dumnezeu. Credeţi că este vina Lui că voi sunteţi nefericiţi, întotdeauna, altul este de vină pentru nefericirea voastră. Nu vă place să fiţi puşi la încercare. Nici lui Iov nu i-a plăcut. Nu e o plăcere să-ţi vezi distrusă încrederea în miracole.
Cu toţii trebuie să vă daţi seama că nici o incantaţie magică nu va deschide uşa închisorii. Nu aşa stau lucrurile. Libertatea este ceva mult mai simplu şi mai la îndemână.
„Ei bine”, spui tu „dacă aş avea un elicopter sau un avion, aş putea ieşi din văgăuna asta!” Nici nu-ţi dai seama cât de absurd sună aceste cuvinte. Lasă-l încolo de avion, semen al meu! Foloseşte scara.
„Chestia aia grosolană? Asta nu o să mă scoată de aici!”
Cu toţii cunoaşteţi acest dialog. Am mai avut conversaţia asta o dată. Ceilalţi continuă să vă arate scara, dar voi continuaţi să vă uitaţi în altă parte. Intr-un fel, vă place să fiţi „victime inocente”.
Problema este că victima inocentă nu va admite niciodată scara. Ea nu va admite niciodată că are instrumentul necesar pentru a se extrage din suferinţă. Asta, deoarece, de îndată ce admite că are acest instrument, ea încetează de a mai fi victimă. Nimănui nu-i mai este milă de ea. Jocul de a fi un creator handicapat se sfârşeşte.
Dumnezeu spune tot timpul: „Nu-mi place să Mă repet, dar trebuie să ştiţi că nu există creatori handicapaţi”.
Prin urmare, dacă doriţi să vă descoperiţi propria integritate, trebuie să încetaţi de a mai pretinde că sunteţi victime. Trebuie să încetaţi de a mai pretinde că nu vi s-au dat instrumentele potrivite. Trebuie să luaţi lutul şi să-l prelucraţi.
Orice persoană care face aceasta, încetează de a se mai plânge şi îşi vede în continuare de viaţă. Ea învaţă să aibă grijă de ea însăşi – şi le dă altora posibilitatea de a avea grijă de ei înşişi. Intr-adevăr, ea anulează orice sentiment de obligaţie faţă de alţii şi a altora faţă de ea, astfel încât este liberă să-şi urmeze îndemnurile minţii şi inimii.
Persoana care ştie că nu i s-a refuzat întregimea nu are nici o scuză. Nu mai poate exista amânare. Nu se mai află nimic între ea şi bucuria ei. Viaţa sa este opera sa de artă şi este foarte ocupată să o creeze, aşa cum o albină este ocupată cu polenizarea florilor. Dacă îi vorbeşti despre sacrificiu, ea va râde şi va spune: „Munca făcută fără bucurie nu realizează nimic de valoare în această lume”. Şi, bineînţeles, ea are dreptate.
Un artist nu lucrează pentru altul, decât dacă, în felul acesta, învaţă ceva de valoare. Când încetează de a mai învăţa, el trece la un alt profesor, sau începe să lucreze pe cont propriu. Nimeni nu-l poate ţine departe de meşteşugul său. Nimeni nu-l poate îndepărta de viaţa sa. Asta, deoarece viaţa şi meşteşugul sunt unul şi acelaşi lucru.
Intr-o lume în care fiecare este un geniu, nu există şefi şi angajaţi. Există numai învăţători şi discipoli – într-o asociere de bună voie.
Dacă nu-ţi place unde eşti, trebuie să pleci de acolo, pentru că numai aşa te cinsteşti pe tine însuţi. Nu te forţa să rămâi în nici un mediu în care încetezi de a-ţi aminti că tu eşti creatorul vieţii tale.
După cum am mai spus, „lasă-ţi năvoadele”. Nu te zbate să fii vrednic, deoarece deja eşti. Lasă-ţi serviciul sau relaţia în care eşti incapabil de a-ţi aminti cine eşti. Lasă la o parte tocmeala nevrotică pentru iubire şi acceptare. Şi treci prin frici. Nu-ţi vei găsi niciodată aripile, până când nu vei învăţa să-ţi foloseşti braţele şi picioareie. Nu-I cere lui Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce trebuie să înveţi tu să faci.
Cinstindu-te pe tine însuţi, nu trebuie să consideri că altcineva greşeşte. Fă doar ceea ce este bine pentru tine şi exprimă-ţi recunoştinţa faţă de ceilalţi. Atunci când intri pe deplin în viaţa ta, nu-i părăsi pe ceilalţi în grabă sau cu furie. Ia-ţi la revedere. Binecuvântează persoana cu care ţi-ai împărţit viaţa şi locul unde ai trăit.
Dacă îţi poţi binecuvânta trecutul, eşti liber să-l părăseşti.
Nu poţi să „îţi laşi năvoadele” şi, în acelaşi timp, să iei peştele cu tine. Cu vremea, peştele va putrezi şi va lăsa un miros groaznic.
* Compară Matei IV. 18-20 Noul Testament N. 1. 18
Pe o distanţă mare din jurul tău, oamenii vor şti că soseşti. „Vine pescarul!” Trecutul tău păşeşte înaintea ta. Acesta nu este drumul spre libertate. Aruncă peştele. Dă-i libertatea pe care o ceri pentru tine însuţi.
Fii puternic în convingerile pe care le ai în privinţa propriei tale vieţi, dar fii blând cu ceilalţi. Nu judeca nevoile lor, doar pentru că nu le poţi îndeplini. Fii cinstit în privinţa a ceea ce poţi şi a ceea ce nu poţi să faci – şi urează-le numai bine.
Aminteşte-ţi că cel pe care-l respingi vine după tine. Numai acceptarea aduce împlinire.
In inima şi în mintea ta vei şti când eşti gata să părăseşti complicaţiile din viaţa ta şi să păşeşti pe cărarea simplă a dragostei şi iertării. Nu va mai exista nici luptă, nici strădanie.
Datorită limpezimii şi generozităţii tale, ceilalţi se vor relaxa şi-ţi vor da drumul. Iar tu îi vei păstra în inima ta, oriunde vei merge.
Singurele închisori din lume sunt cele pe care ni le creăm noi înşine. Şi doar cel care nu-şi cunoaşte propriul geniu poate să-l ţină pe altul ostatic împotriva voinţei acestuia.
Aminteşte-ţi, dragul meu frate şi draga mea soră, că există o cheie care descuie orice uşă, a oricărei închisori pe care o creezi în mintea ta. Dacă nu poţi să desfiinţezi închisoarea, cere cel puţin cheia de la uşă.
Tu nu eşti o victimă a lumii, ci eşti cel care deţine cheia spre libertate. In ochii tăi se află scânteia luminii divine care conduce toate fiinţele spre ieşirea din întunericul fricii şi a lipsei de încredere. Iar în inima ta este dragostea care dă naştere tuturor miliardelor de fiinţe din univers. Esenţa ta este întreagă, nefarâmiţată, dinamică şi creatoare. Ea aşteaptă doar încrederea ta.
Esenta inimii
Liniştea este esenţa inimii. Nu poţi fi în plinul inimii tale, decât dacă te ierţi pe tine însuţi şi îi ierţi pe ceilalţi. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă eşti îngrijorat sau furios. Nu poţi fi în plinul inimii tale, dacă respiri superficial sau cu greutate.
Când respiraţia este superficială, la fel este şi gândirea. Dacă vrei să trăieşti o viaţă spirituală, conştientizează modul în care respiri. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri superficial şi extinde conştienta şi asupra gândurilor tale. Vei vedea că mintea ta pălăvrăgeşte. Nici unul dintre aceste gânduri nu are profunzime sau semnificaţie. Dacă te relaxezi şi respiri adânc, aceste gânduri vor zbura ca nişte păsări speriate. Atunci îţi vei găsi sălaş în inima ta.
Atunci când respiraţia îţi este chinuită, gândul îţi e condus de frică şi anxietate. Străduieşte-te să devii conştient de momentele în care respiri greu. Observă ce gândeşti şi ce simţi. Stările minţii tale îşi au rădăcina în trecut sau în viitor. Te concentrezi pe ce fac alţi oameni şi pe modul în care te poţi adapta la acţiunile lor şi cum te poţi proteja. Iţi construieşti în jurul inimii o fortăreaţă formată din gânduri.
Respiră adânc şi relaxează-te. Mai respiră o dată. Respiră şi întoarce-te la inima ta. Respiră şi întoarce-te la Sinele tău esenţial.
Dacă nu te întorci spre inima ta, nu poţi vedea prin prisma compasiunii. Şi dacă nu priveşti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals, este o hiperbolă. Este ceea ce, pur şi simplu, îţi hrăneşte plictiseala şi anxietatea.
Respiraţia este cheia spre a trăi o viaţă spirituală în întruparea fizică. Atunci când trupul moare, respiraţia îl părăseşte. Unde se duce ea?
Cei mai mulţi dintre voi cred că trupul este cel care creează respiraţia, în realitate, este exact invers. Respiraţia este cea care dă viaţă trupului. Atunci când respiraţia dispare, trupul încetează de a mai funcţiona. El se dezintegrează, devenind nimic – deoarece, fară respiraţia spiritului, trupul nu este nimic.
Dacă vrei să duci o viaţă spirituală, respiră profund şi rar. Inhalează aerul adânc, până în abdomen şi apoi elimină-l pe deplin. Cu cât îţi aduci mai mult aer în trup, cu atât te simţi mai uşor şi cu atât îţi este mai uşor să-ţi duci la îndeplinire responsabilităţile. Cel care respiră nu se teme şi nu este copleşit de ceea îi aduce viaţa, deoarece are energia necesară pentru a face faţă tuturor situaţiilor. Numai cel a cărui respiraţie este superficială sau chinuită sau neregulată este dezenergizat şi se intimidează uşor în faţa încercărilor vieţii.
Dacă nu respiri profund şi calm, nu poţi fi în plinul inimii tale. In cazul în care nu ştii despre ce vorbesc, pune cartea jos şi începe să respiri, introducând aer în abdomen, numărând până la cinci atunci când inspiri – şi iarăşi până la cinci, atunci când expiri. Respiră în felul acesta timp de cinci minute, extinzând treptat numărătoarea până la şapte, sau opt, sau nouă. Nu te forţa. Extinde număratul în mod gradat, pe măsură ce plămânii îţi permit să o faci fără efort.
Acum eşti în plinul inimii tale. Observă că eşti profund relaxat, dar surprinzător de vioi. Conştienta ta se extinde către toate celulele trupului. Eşti mulţumit acolo unde eşti. In acest moment, îţi locuieşti pe deplin trupul. Te simţi plin de căldură şi energie. Te simţi în siguranţă. Gândurile tale au încetinit şi au devenit mai cuprinzătoare. Nu te mai concentrezi pe „ar trebui” şi „ce-ar fi dacă” din viaţa ta. Tensiunea şi anxietatea dispar. Trecutul şi viitorul s-au retras din starea ta de conştientă. Gândirea ta este centrată şi plină de demnitate. Poţi să te concentrezi asupra gândurilor tale, deoarece sunt mai puţine şi mai rare. Adu-ţi acum conştienta către inima ta, pe măsură ce continui să respiri calm dar profund, până în abdomen.
Poţi să simţi în centrul inimii tale prezenţa înţelegerii şi compasiunii? Poţi să vezi că te accepţi cu blândeţe – pe tine şi pe ceilalţi?
Poţi să simţi iubirea care sălăşluieşte în inima ta şi se extinde liber asupra celorlalţi?
Acum te afli în plinul inimii tale. Acum eşti în liniştea din care vin toate sunetele. Ca o barcă pe ocean, simţi valurile care unduiesc dedesubtul tău. Iar tu te mişti împreună cu valurile, dar ştii că nu eşti valurile. Gândurile vin şi pleacă, dar ştii că nu eşti gândurile tale. Unele gânduri te împing mai departe decât altele, totuşi te poţi întoarce către centru. Asemenea unui val mai mare, un anumit gând poate fi încărcat de emoţie, dar dacă rămâi acolo unde eşti, emoţia va scădea. Acum ştii că poţi rămâne în cadrul fluxului şi refluxului, ieşind şi intrând, simţind contracţia şi expansiunea gândului.
Dedesubtul minţii care gândeşte, se află conştientă pură care nu judecă. De îndată ce descoperi această conştientă, inima se deschide – iar a da şi a primi nu necesită nici un efort.
A observa liniştea şi a respira profund şi calm este cel mai uşor mod de a-ţi deschide inima. Poţi să o deschizi şi prin dans sacru şi prin mişcări care includ respiraţie şi încurajează recunoştinţa şi prezenţa deplină în acel moment. Metoda pe care o foloseşti pentru a intra în inima ta este doar un instrument. Nu face din el ceva important. Ceea ce este important este ca tu să găseşti un mod de a accesa aspectul mai profund al fiinţei tale, care este împăcat.
Nu există fiinţă umană care să nu fie capabilă de a atinge această stare de conştientă şi compasiune deschisă. Totuşi, sunt foarte puţini oamenii care ştiu că există în ei această capacitate de a-şi găsi pacea. Majoritatea fiinţelor umane trăiesc viaţa într-un ritm rapid, chinuindu-se să-şi ducă zilele de azi pe mâine. Minţile lor sunt ocupate cu gânduri, planuri şi griji. Trupurile lor sunt în mod constant în luptă sau agitaţie, iar aceasta le slăbeşte sistemul imunitar şi creează condiţii în care boala şi starea de rău să se poată instala.
Sunt puţine fiinţele umane care se ocupă în mod direct de starea lor de bine, fizică şi emoţională. Nu e de mirare că nu au perspectivă spirituală. Atunci când oamenilor nu le pasă de ei înşişi, îi acuză pe alţii pentru problemele lor. Se simt victime. Se simt prinşi în capcană când e vorba de serviciul lor, de relaţii, de locul unde se află fizic, de rolurile şi responsabilităţile lor. Par a trăi într-o oală cu presiune. Fie rămân în starea lor exterioară şi se simt victime, fiind sunt plini de resentimente – fie pleacă altfel decât ar trebui, înainte ca situaţia să fie rezolvată, lăsând în urmă inimi zdrobite.
Dacă ceva din toate acestea ţi se pare familiar, atunci ştii foarte bine cât este de uşor să fii prins în lupta pentru existenţă. Viaţa ta a pornit în galop – eşti mai ocupat decât oricând altădată – dar cui îi foloseşte? Banii şi averile nu-ţi pot cumpăra pacea. Numele, faima şi poziţia socială nu-ţi pot aduce fericirea. Fii cinstit cu tine însuţi. Te simţi bine când e vorba de tine şi de oamenii apropiaţi ţie? Eşti optimist în privinţa vieţii? Aştepţi cu nerăbdare fiecare zi? Dacă nu, trăieşti o viaţă goală, lipsită de hrană spirituală – o viaţă care şi-a pierdut rădăcinile pe care le avea în respiraţie, în trup şi pe pământ.
A-ţi accelera viaţa nu înseamnă a o face mai bună. Călătoriile pe toată planeta în automobile şi avioane nu duc la relaţii mai apropiate. Mulţi dintre voi simt că vieţile voastre prind viteză, dar nu vă daţi seama că voi sunteţi cei care turnaţi benzină în rezervor. Presupun că vă este mai uşor să credeţi în distrugerea planetei prin cutremure şi inundaţii, decât să vă asumaţi responsabilitatea pentru pângărirea ei prin propria voastră nelinişte, plictiseală şi neglijenţă.
Nu vedeţi că Pământul vă reflectă calitatea propriei voastre conştiente? Poluarea nu este nimic altceva decât poluarea propriei voastre inimi-minte. Cu cât vă depărtaţi mai mult de voi înşivă, cu atât aduceţi mai multă violenţă asupra Pământului şi asupra celorlalţi. Cu cât uitaţi mai mult să respiraţi, cu atât aerul devine mai nesănătos şi cu atât apar mai multe conflicte interpersonale.
Dacă veţi continua să uitaţi să respiraţi, planeta este condamnată. „Ei bine”, spui tu, „ne descurcăm noi şi cu asta”. Dar s-ar putea să nu fie atât de uşor pe cât crezi. Incearcă un timp. Respiră adânc o singură zi şi vezi ce se întâmplă. Dacă te dedici acestui exerciţiu, începe să dispară din viaţa ta tot ceea ce este artificial. Şi s-ar putea să fii uimit cât de multe lucruri din viaţa ta încep să se disperseze.
Ia gândeşte-te! Ai un serviciu sigur? Nu, dacă mergi la lucru din spirit de sacrificiu. Şi cu căsătoria cum stai? Eşti împreună cu partenerul din obligaţie, sau din dragoste? Dar convingerile tale religioase sau morale … sunt ele profunde? Sau au fost modelate pe bază de frică şi vinovăţie? Dacă e aşa, ele nu vor rezista fluxului şi refluxului, pe măsură ce respiraţia coboară în abdomen şi apoi iese prin gură, nas şi piele.
Vrei cu adevărat să te eliberezi de toxine? Doreşti cu adevărat să o iei mai încet? Eşti gata să renunţi la excesul de stimulente?
„Dar”, vei întreba tu „nu mai pot să-mi citesc ziarul şi să mă uit la ştirile de la televizor?”
„Ba da”, îţi voi răspunde eu „dar numai dacă poţi să respiri în continuare, profund şi calm”.
Cei mai mulţi dintre voi vor descoperi că acest lucru este imposibil. A căuta pacea înseamnă a renunţa, pentru moment, la stimulentele false din viaţa voastră, tot ceea ce este trivial sau în exces vă îndepărtează de esenţa lui cine sunteţi.
Nu-mi cereţi să vă explic totul. Nu am de gând să vă ofer un nou set de porunci. Folosiţi-vă bunul simţ. Observaţi ce anume vă aduce pacea şi ce anume vă tulbură pacea. Asumaţi-vă responsabilitatea pentru ceea ce consumaţi, pentru persoanele pe care le aduceţi în preajma voastră, pentru ceea ce faceţi. Aveţi posibilitatea de a alege. Anumite alegeri vă aduc doar luptă şi durere. Altele, vă aduc linişte şi vindecare.
Puteţi trăi tară supra-stimulente? Puteţi să o luaţi mai încet, să respiraţi şi să trăiţi în cadrul momentului? S-ar putea să nu fie atât de greu pe cât credeţi. Dat fiind că puteţi începe acum – şi nu în trecut sau în viitor – totul devine o simplă provocare. Incercaţi acum. Fiţi în prezent şi respiraţi câteva minute. Cu cât o faceţi mai mult, cu atât devine mai uşor. Această practică va deveni din ce în ce mai intensă – ca un torent care vine din munte şi antrenează pietrele mari care-i stau în cale.
Atunci când vă hotărâţi să practicaţi liniştea, relaţia voastră cu întregul univers se schimbă. Comunicarea se adânceşte şi se extinde. Cei care vă cunosc, vă înţeleg fără cuvint. Ceea ce vreţi să spuneţi este purtat de respiraţie şi de vânt. Nu mai există nici o diferenţă între ce este înăuntrul şi ce este în afară. Pământul şi cerul se întâlnesc, acolo unde inima şi mintea ta se unesc într-o binecuvântare tăcută.
Doar frica ta te face să opui rezistenţă vieţii. Prin respiraţie depăşeşti frica – şi rezistenţa dispare. Acum te alături curentului vieţii. E nevoie să ai un serviciu, să te căsătoreşti, să faci copii, să scrii cărţi, să ţii conferinţe, să-i hrăneşti pe cei flămânzi, să-i ajuţi pe cei lipsiţi de drepturi şi deprimaţi? Nu, decât dacă toţi ţi se alătură şi merg în aceeaşi direcţie – o dată cu râul vieţii. Iar dacă o fac, să fii sigur că nu tu eşti cel care munceşte, se căsătoreşte, procreează, scrie, vorbeşte, hrăneşte sau ajută. Râul o face – prin tine. Şi, în felul acesta, rămâi vesel şi relaxat, indiferent de ce faci. Nimic nu te împiedică de la a respira, deoarece respiraţia este singura ta responsabilitate.
Aşa că, îţi voi da un jalon simplu: „Dacă nu poţi respira, nu o face. Iar dacă tot te chinui să o faci, aminteşte-ţi să respiri cum trebuie!”
De prea mulţi ani te mişti foarte rapid, astfel încât râul nu te poate prinde din urmă. Nu e de mirare că nu simţi că ai fi sprijinit de către univers!.
Dar, sus inima! Gândeşte-te că fiecare persoană care a trăit pe planetă a cunoscut şi a practicat ceea ce vă învăţ eu acum. Iar undeva, adânc în inima ta, o ştii şi ţi-o aminteşti şi tu. Asta, deoarece demult – înainte ca ego-ul vostru să încerce să ia comanda călătoriei – tu erai căpitanul răbdător al propriei tale corăbii, care se îndrepta fără vâsle şi fără pânze către o destinaţie intuită, dar necunoscută.
Şi, acelaşi lucru se întâmplă şi acum, chiar dacă tu crezi că trebuie să te zbaţi ca să preiei comanda.
Respiră şi, cu timpul, râul vieţii te va găsi şi te va adopta. Atunci, vei fi purtătorul lui de cuvânt şi confidentul lui. Cel care ascultă şi cel care spune adevărul. Cel care face servicii, fără să păstreze nimic pentru el.
Cel care iubeşte, fără să ceară nimic în schimb.
Acesta este întru totul destinul vostru. A fi creatorul şi cel creat – totul în unul. A fi masculin în feminin şi feminin în masculin. A fi activ şi receptiv. A merge dincolo de dualitate, pe aripile paradoxului.
Toate acestea le vei face, deoarece Mesia a venit şi Mesia eşti tu. Tu eşti cel care învaţă să respire şi să se ridice din durerea conflictelor autocreate. Tu eşti acela, dragul meu frate şi draga mea soră.
Numai tu.
Te rog sa-ti petreci un timp contempandu-ti telurile
Lumea nu te poate face fericit. Cu cât înveţi asta mai repede, cu atât mai uşoară îţi va fi strădania.
Dacă-ţi priveşti cu onestitate experienţa, vei vedea că îţi petreci cea mai mare parte a timpului „rezistând” unor anumite situaţii sau încercând să le eviţi. Desigur, cu cât încerci mai mult să eviţi aceste situaţii, cu atât mai mult eşti confruntat cu ele.
Asta se întâmplă fiindcă nu poţi învăţa ceva prin eludare şi negare. Poţi aborda o situaţie din prezent într-un mod plin de semnificaţii, numai atunci când o priveşti în faţă şi începi să-ţi asumi responsabilitatea pentru ea. Confruntarea cu temerile şi fricile tale este primul pas în procesul de demontare a lor.
Crezi că eşti aici pentru a înfăptui multe lucruri spectaculoase şi importante, dar aceasta este doar dorinţa ego-ului tău de a fi recunoscut.
Nu eşti aici ca să faci ceva, ci ca să des-faci ideile şi convingerile false pe care ţi le-ai format despre tine şi despre alţii. Nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul tău. Tu eşti cel care a acceptat aceste idei şi tu trebuie să fii cel care le respinge.
Nu e nimic spectaculos în a respinge falsitatea. Dimpotrivă, e un proces cât se poate de prozaic şi sobru.
Te rog să-ţi petreci un timp contemplându-ţi ţelurile. Câte dintre acestea au de-a face cu a realiza ceva în lume? Vei observa că sunt multe. Să nu-ţi fie ruşine. Dă-ţi seama, numai, că atenţia îţi este direcţională spre exterior. Şi recunoaşte, te rog, că – până şi în cazul în care ar fi posi¬bilă – atingerea tuturor acestor ţeluri nu te-ar face fericit.
Fericirea este posibilă numai în momentul prezent. Dacă eşti fericit acum, nu mai e nimic altceva de realizat. De fapt, dacă devii preocupat de fericirea ta de mâine sau de cea de peste cinci minute, vei uita să fii fericit acum.
Toate planurile şi visurile tale te scot din fericirea prezentă.
Nu-l face pe aproapele tau responsabil pentru pacea si  fericirea ta si nu-ti asuma nici responsabilitatea pentru pacea si fericirea lui
În interacţiunile tale cu aproapele tău ai de făcut o alegere simplă: a-l găsi nevinovat sau a-l găsi vinovat. Această alegere are loc iarăşi şi iarăşi – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Cu fiecare gând tu îl întemniţezi pe aproapele tău sau îl eliberezi. Şi, aşa cum alegi să-l tratezi pe el, aceeaşi judecată vei aduce asupra ta însăţi.
Nu poţi ajunge în Cer, trăgându-l înapoi pe aproapele tău – şi nici nu vei ajunge acolo, încercând să-l cari tu. Fiecăruia dintre voi i s-au dat mijloacele de a-şi descoperi propria nevinovăţie.
Acceptă-l, pur şi simplu, pe semenul tău şi binecuvântează-l pe calea sa. Dacă îţi cere ajutorul, dă-il bucuros, dar nu încerca să faci pentru aproapele tău ceea ce trebuie să facă el pentru sine însuşi.
Este necesar ca limitele pe care le stabileşti să fie bine gândite, dacă se pune problema să treci dincolo de ele.
Nu-l face răspunzător pe aproapele tău pentru pacea şi fericirea ta şi nu-ţi asuma nici responsabilitatea pentru pacea şi fericirea lui.
El n-a venit să te mântuiască pe tine şi nici tu n-ai venit aici ca să-l mântuieşti pe el.
Pe de altă parte, dezleagă-l pe semenul tău de orice resentiment pe care îl nutreşti faţă de el.
Nu te abţine în nici un fel de la a-i arăta iubire. Căci, a încerca să-l privezi de fericirea sa, înseamnă a-l ataca şi a te întemniţa pe tine însuţi în strânsoarea fricii şi a vinei.
Nu-ţi astupa urechile când aproapele tău strigă după ajutor.
Lasă-l să lucreze alături de tine, atâta timp cât vrea el. Şi, când e gata să plece, doreşte-i tot binele. Dă-i hrană şi apă pentru drum. Nu-l îndatora şi nu-l forţa să stea împotriva voinţei sale.
Libertatea aproapelui tău nu este decât un simbol al propriei tale libertăţi. De aceea, lasă-l să vină şi să plece după bunul lui plac. Urează-i bun venit când vine şi spune-i bun rămas când pleacă. Mai mult de-atât nu poţi face. Atât însă este suficient.
Îngrijeşte-te de fiecare străin în felul acesta, şi eu îţi voi arăta o lume în care s-a întors încrederea şi în care domneşte iubirea de aproape.
Iubeşte-ţi aproapele, aşa cum ai vrea să te iubeşti pe tine însuţi. Fă-l să fie la fel de important. Nu fă sacrificii pentru el şi nu-i cere ca el să facă sacrificii pentru tine, ci ajută-l când poţi şi primeşte-i ajutorul cu recunoştinţă, atunci când ai nevoie de el.
Această reciprocitate simplă şi plină de demnitate este un gest al iubirii şi acceptării. El demonstrează încredere şi stimă reciprocă.
Mai mult de-atât e prea mult. Mai puţin de-atât e prea puţin.
Misca-te o data cu vantul. Viata ta e un dans
Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării.
Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştie viaţa mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacu­lui se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului.
Mişcă-te o dată cu vântul.
Viaţa ta e un dans.
Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum.
Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de a dansa nu te va scoate de pe ringul de dans.
Dansul va continua în jurul tău.
Dansul va continua şi tu eşti parte din el.
Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pu­ra stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.
Ai timp din belsug sa faci greseli si sa inveti din ele
Sunteţi cu toţii nişte maeştri când e vorba să întoarceţi adevărul pe dos. Aveţi abilitatea creativă de a face ca orice lucru să însemne ceea ce vreţi voi să însemne. Puteţi face „nu” din „da” şi „corect” din „greşit”. Chiar atât de puternice vă sunt credinţele! Dar faptul că aţi răsturnat adevărul nu înseamnă că adevărul încetează de a mai fi adevărat. Înseamnă doar că aţi reuşit să ascundeţi adevărul de voi înşivă.
Este, aşadar, foarte important cum îţi interpretezi experienţele.
Dacă te simţi frustrat în aşteptările tale, vei accepta oare corecţia, sau vei insista că eşti nedreptăţit? Eşti tu victima a ceea ce ţi se întâmplă, sau eşti cel care foloseşte aceasta pentru a învăţa? Primeşti experienţele prin care treci ca pe o binecuvântare, sau ca pe o pedeapsă?
Iată întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui mereu.
Fiecare experienţă este o oportunitate de a îmbrăţişa adevărul şi de a respinge iluzia. In această privinţă, o experienţă nu este mai bună sau mai rea decât alta. Toate experienţele au acelaşi potenţial. Ele toate există doar ca un teren germinativ pentru natura ta divină.
Iată de ce nu trebuie să disperi niciodată. Vei avea întotdeauna o altă şansă de a te răzgândi. Nu asculta de cei care spun contrariul.
Nu există o judecată de apoi, în afara judecăţii pe care tu o vei emite despre tine însuţi, atunci când te vei vedea prin ochii mei.
Poate că în acest moment nu mă crezi.
Poate că eşti convins că tu ai provocat suferinţa altora sau că eşti victima acţiunilor acestora întreprinse împotriva ta.
Faptul că îmi respingi acum cuvintele nu înseamnă că voi înceta să ţi le ofer. De ce crezi că ar conta pentru mine cât de mult timp îţi trebuie ţie ca să te trezeşti? Timpul, desigur, nu are nici o relevanţă pentru mine şi nici pentru tine, dacă e să spunem adevărul.
Ai timp din belşug să faci greşeli şi să înveţi din ele.
Iubirea vindeca toata perceptia divizarii si a conflictului.
Simţi că eşti nedreptăţit? Dacă da, atunci vei proiecta lipsa în viaţa ta. Numai cineva care se simte nedreptăţit va fi nedreptăţit. Pentru a pune capăt mentalităţii lipsei, începe cu conştientizarea faptului că te simţi nedreptăţit. Dă-ţi seama că aceasta provine din sentimentul tău profund că nu eşti vrednic. Înţelege că exact acum simţi că nu meriţi să fii iubit. Nu încerca să-ţi modifici gândul. Nu repeta afirmaţia: „Acum eu merit să fiu iubit”, sperând ca asta să-ţi inverseze condiţionarea.
Pur şi simplu, fii conştient de faptul că: „Acum eu nu simt că merit să fiu iubit. Mă simt nevrednic şi lipsit de valoare. Simt că nu sunt tratat cum trebuie. Mi-e groază că lucrurile rele care mi s-au întâmplat în trecut se vor întâmpla iar.”
Pur şi simplu, fii conştient de cât de mult ţi s-a încordat şi ţi s-a strâns inima. Fii conştient de modul în care te-ai închis emoţional. Şi întreabă-te dacă te simţi mai ocrotit acum decât înainte?
Ţi-a parvenit o informaţie şi ai avut de ales între a o vedea ca fiind negativă sau pozitivă. Ai ales să vezi paharul ca fiind golit pe jumătate. Ai ales să fii o victimă. E în ordine. Nu te ruşina. Nu e nevoie să te încordezi şi mai tare. Nu e nevoie să te autoflagelezi. Fii doar conştient de ceea ce ai ales şi de cum te simţi datorită acestei alegeri.
Contemplă starea şi las-o să plece. „îmi dau seama de alegerea pe care am făcut-o şi îmi dau seama că ea m-a făcut să fiu nefericit. Nu vreau să fiu nefericit, aşa că voi face o altă alegere. Voi vedea paharul ca fiind pe jumătate plin.” Dacă poţi spune aceste cuvinte cu integritate emoţională, vei lăsa în urmă trecutul şi vei linişti rana.
Încearcă. Funcţionează.
Ai exersat din greu să fii o victimă şi ţi-ai învăţat bine rolul. Să nu crezi că invincibilitatea vine fără exerciţiu. Contemplă-ţi doar alegerea de a fi o victimă şi fii dispus să «e detaşezi de ea. Asta va fi suficient.
Mentalitatea abundenţei înseamnă să te simţi iubit şi vrednic şi valoros chiar în clipa asta. Acum poate că te simţi astfel, dar dacă sună telefonul şi afli că tocmai ai pierdut o groază de bani sau că soţia te părăseşte, cât de valoros te simţi? Este paharul pe jumătate gol sau pe jumătate plin? Numai simplul fapt că-ţi recunoşti mentalitatea bazată pe frică înseamnă un pas mare către transformarea ei.
Onestitatea emoţională este esenţială pentru creşterea spirituală.
Nu te poţi forţa să gândeşti pozitiv, dar îţi poţi recunoaşte negativitatea. A-ţi recunoaşte negativitatea este un act al iubirii. este un gest al speranţei. El spune: „Văd ce se întâmplă şi ştiu că există o cale mai bună. Ştiu că pot face o altă alegere.” A-ţi oferi altă alegere este lucrarea mântuirii individuale. Iertarea trecutului şi desprinderea de el pregătesc scena pentru o alegere diferită. Indiferent de câte ori ai făcut aceeaşi greşeală, ai o nouă oportunitate de a te ierta pe tine însuţi.
Fără iertare e imposibil să ieşi din mentalitatea lipsei. Iar ca să ierţi, trebuie să devii conştient de toate modurile în care simţi durerea.
Trebuie să recunoşti rana. Atunci o poţi ierta. Rănile ascunse au programe ascunse care ne ţin ostatici ai trecutului. E posibil ca rănile adânci să trebuiască să fie mai întâi bandajate, dar pentru desăvârşirea procesului de vindecare, ele trebuie expuse la aer şi la soare. În toate credinţele şi presupunerile subconştiente trebuie să aducem conştientă totală.
Lipsa este un învăţător important. Fiecare percepţie a lipsei în mediul tău ambiant reflectă un simţământ interior de nevrednicie şi lipsă de valoare personală care trebuie perfect conştientizat. Experienţa lipsei nu este Dumnezeu Care te pedepseşte. Eşti tu, cel care-ţi arăţi ţie însuţi o credinţă ce trebuie corectată. Tu ai capacitatea de a te iubi pe tine însuţi. Iar această capacitate trebuie trezită în tine pentru ca să aibă loc o creştere spirituală autentică. Înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, observând în ce mod îţi refuzi iubirea. Şi, de multe ori, vezi cum îţi refuzi iubirea – observând cum o refuzi altora.
Abundenţa apare în viaţa ta. nu pentru că ai învăţat pe de rost vreo incantaţie abracadabrantă, ci pentru că ai învăţat să aduci iubirea în aspectele rănite ale psihicului tău.
Iubirea vindecă toată percepţia divizării şi a conflictului şi restaurează percepţia originară a plenitudinii, liberă de păcat şi de vină.
Ştii că iubirea nu îţi poate fi luată, numai atunci când te-ai văzut aşa cum eşti tu cu adevărat. Iubirea îţi aparţine pentru eternitate … lipsită de formă, dar omniprezentă, necondiţionată şi totuşi răspunzând cu uşurinţă la condiţiile date.
Chiar si cand judeci si te simti separat de celalalt, iubirea te cheama dinauntru
Aici se află fericirea ta.
O inimă deschisă şi o minte deschisă sunt uşa ce se deschide larg spre prezenţa iubirii. Chiar şi când uşa e închisă, prezenţa ei te îmbie s-o deschizi. Chiar şi când judeci şi te simţi separat de celălalt, iubirea te cheamă dinăuntru.
Ţi-am spus doar că nu contează de cât de multe ori ai refuzat să intri în sanctuar, tot ce ai de făcut este să baţi şi uşa ţi se va deschide.
V-am spus: „Cereţi, şi veţi primi.” , dar voi refuzaţi să mă credeţi. Aveţi impresia că cineva vă contabilizează păcatele, momentele de inde¬cizie sau recalcitranţă, dar nu e adevărat. Singurii care contabilizează sunteţi voi înşivă.
Adevăr îţi spun eu ţie, frate al meu: „Nu mai contabiliza, nu te mai justifica, nu mai pretinde că uşa este încuiată. Eu stau aici în prag. Vino spre mine, ia-mă de mână şi, împreună, vom deschide uşa şi vom intra.”
Eu sunt uşa către iubirea necondiţionată. Când vei păşi prin ea, şi tu vei fi uşa.
Poti  incepe sa creezi aceasta lume noua
Aproapele tău nu este bun sau rău – şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine – poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine – dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chi¬nui pe tine însuţi sau pe alţii.
Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli.
Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate.
Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit.
Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare – deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lu¬me strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti!
Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere?
Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica.
Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău?
O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează încontinuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi. ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştientei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfăşoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor. Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge.
Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta.
A avea grija de trup este un act de cinstire, o stare de gratie
Ori de câte ori scot în evidenţă limitările inerente ale trupului fizic, cineva îmi interpretează în mod inevitabil afirmaţiile, trans-formându-le în „trupul este rău, inferior sau păcătos”. Această nevoie de a respinge trupul este o formă de ataşament faţă de el. Acolo unde există rezistenţă la dorinţă, dorinţa însăşi devine mai puternică.
Trupul nu este deloc rău sau inferior. El este, pur şi simplu, temporar. Nu îi vei găsi niciodată un rost suprem, satisfacându-i nevoile. Şi, aş adăuga că nu-i vei găsi un rost suprem, negându-i nevoile. A avea grijă de trup este un act de cinstire, o stare de graţie. Preocupările pentru durerile şi plăcerile trupului nu sunt câtuşi de puţin graţioase.
Dacă doriţi să urmaţi calea pe care v-am arătat-o, acceptaţi-vă trupul pe deplin şi aveţi mare grijă de el. Când trupul este iubit, el munceşte fară să se plângă.
Fiţi conştienţi de sentimentele voastre. Sentimentul de vinovăţie se manifestă, adesea, prin trupul vostru fizic. Dacă vă simţiţi vinovaţi în privinţa a ceva ce i-aţi spus unui prieten sau unui membru al familiei, s-ar putea să vă răniţi gura, limba sau dinţii, sau să vă doară în gât, sau să faceţi laringită.
Fiţi atenţi la manifestările trupului vostru. Ele vă arată modul în care trupul încearcă să îndeplinească comenzile conştiente sau subcon-ştiente pe care simte că le-a primit de la voi.
Nu vă puteţi neglija trupul – şi, în acelaşi timp, să învăţaţi să vă iubiţi pe voi înşivă. Imbrăţişaţi-vă trupul cu dragoste şi el va deveni un servitor binevoitor în slujba scopurilor Spiritului. Chiar dacă ar fi posibil să vă neglijaţi complet corpul fizic, nu v-aţi găsi libertatea. Asta, deoarece la moartea trupului fizic se trăieşte experienţa unui alt trup. Fiecare tup este o teacă sau un văl, care ţine sufletul la un anumit nivel de ignoranţă/limitare. Suntem întotdeauna atraşi de forma trupească ce ne permite să trăim pe deplin experienţa nivelului nostru actual de frică. Cu cât frici le noastre sunt mai subtile, cu atât trupul trebuie să fie mai dens pentru a le conţine.
Astfel încât vă sugerez că e inutil să încercaţi să scăpaţi de trupul în care vă aflaţi. Acceptarea trupului este una dintre lecţiile acestei întrupări. Iar aceasta, prieteni ai mei, include şi sexualitatea voastră.
Fie ca a face dragoste să însemne pentru voi un act de bucurie, un act prin care să vă lăsaţi în voia Christului din voi şi din partenerul vostru! Dragostea fizică nu este cu nimic mai puţin frumoasă decât alte forme de iubire şi nici nu poate fi separată de ele. Cei care consideră că dragostea fizică nu este sfântă, o vor trăi ca experienţă în felul acesta, nu deoarece aşa este ea, ci deoarece aşa o percep ei.
Dacă tu şi partenerul tău aveţi un copil care se naşte datorită sărbătoririi fizice a dragostei voastre, nu veţi simţi apariţia acestui copil în viaţa voastră ca pe o povară. Dacă o simţiţi ca pe o povară, atunci cântăriţi mai bine calitatea relaţiei voastre. Copilul este întotdeauna barometrul. O dată ce el a intrat în viaţa voastră, devine parte din materialul întrupării voastre. Nu există modalitate de a scăpa de responsabilitatea faţă de această relaţie. Ea va continua întreaga viaţă. Iar tu o vei folosi -aşa cum foloseşti toate relaţiile intime – pentru a-ţi micşora vinovăţia sau pentru a o intensifica. Iar acest lucru este adevărat, fie că rămâi cu partenerul tău, fie că nu rămâi.
Dacă vrei să mergi pe această cale, regulile dogmatice legate de căsătorie şi copii nu-ţi sunt de nici un ajutor. Ţi-am cerut „să-i iubeşti pe toţi în mod egal .  Aceasta îi include pe partenerul tău şi pe copii. Dacă te depărtezi de ei – fară iertare totală şi fără încheierea cu bine a relaţiei – nu faci altceva decât să amâni ceea ce trebuie să se întâmple în mod inevitabil, dacă vrei să-ţi găseşti pacea.
Contează cât timp durează totul? Nu. pentru mine nu contează, dar nu ar fi cinstit din partea mea să nu-ţi spun; cu cât aştepţi mai mult. cu atât vei trăi mai multă durere.
Tu nu esti o victima a lumii, ci esti cel care detine cheia spre libertate
Dacă doriţi să vă descoperiţi propria integritate, trebuie să încetaţi de a mai pretinde că sunteţi victime. Trebuie să încetaţi de a mai pretinde că nu vi s-au dat instrumentele potrivite. Trebuie să luaţi lutul şi să-l prelucraţi.
Orice persoană care face aceasta, încetează de a se mai plânge şi îşi vede în continuare de viaţă. Ea învaţă să aibă grijă de ea însăşi – şi le dă altora posibilitatea de a avea grijă de ei înşişi. într-adevăr, ea anulează orice sentiment de obligaţie faţă de alţii şi a altora faţă de ea, astfel încât este liberă să-şi urmeze îndemnurile minţii şi inimii.
Persoana care ştie că nu i s-a refuzat întregimea nu are nici o scuză. Nu mai poate exista amânare. Nu se mai află nimic între ea şi bucuria ei. Viaţa sa este opera sa de artă şi este foarte ocupată să o creeze, aşa cum o albină este ocupată cu polenizarea florilor. Dacă îi vorbeşti despre sacrificiu, ea va râde şi va spune: „Munca făcută fără bucurie nu realizează nimic de valoare în această lume”. Şi, bineînţeles, ea are dreptate.
Un artist nu lucrează pentru altul, decât dacă, în felul acesta, învaţă ceva de valoare. Când încetează de a mai învăţa, el trece la un alt profesor, sau începe să lucreze pe cont propriu. Nimeni nu-l poate ţine departe de meşteşugul său. Nimeni nu-l poate îndepărta de viaţa sa. Asta, deoarece viaţa şi meşteşugul sunt unul şi acelaşi lucru.
Intr-o lume în care fiecare este un geniu, nu există şefi şi angajaţi. Există numai învăţători şi discipoli – într-o asociere de bună voie.
Dacă nu-ţi place unde eşti, trebuie să pleci de acolo, pentru că numai aşa te cinsteşti pe tine însuţi. Nu te forţa să rămâi în nici un mediu în care încetezi de a-ţi aminti că tu eşti creatorul vieţii tale.
După cum am mai spus, „lasă-ţi năvoadele”* Nu te zbate să fii vrednic, deoarece deja eşti. Lasă-ţi serviciul sau relaţia în care eşti incapabil de a-ţi aminti cine eşti. Lasă la o parte tocmeala nevrotică pentru iubire şi acceptare. Şi treci prin frici. Nu-ţi vei găsi niciodată aripile, până când nu vei învăţa să-ţi foloseşti braţele şi picioareie. Nu-I cere lui Dumnezeu să facă pentru tine ceea ce trebuie să înveţi tu să faci.
Cinstindu-te pe tine însuţi, nu trebuie să consideri că altcineva greşeşte. Fă doar ceea ce este bine pentru tine şi exprimă-ţi recunoştinţa faţă de ceilalţi. Atunci când intri pe deplin în viaţa ta, nu-i părăsi pe ceilalţi în grabă sau cu furie. Ia-ţi la revedere. Binecuvântează persoana cu care ţi-ai împărţit viaţa şi locul unde ai trăit.
Dacă îţi poţi binecuvânta trecutul, eşti liber să-l părăseşti.
Nu poţi să „îţi laşi năvoadele” şi, în acelaşi timp, să iei peştele cu tine. Cu vremea, peştele va putrezi şi va lăsa un miros groaznic.
Pe o distanţă mare din jurul tău, oamenii vor şti că soseşti. „Vine pescarul!” Trecutul tău păşeşte înaintea ta. Acesta nu este drumul spre libertate.
Aruncă peştele. Dă-i libertatea pe care o ceri pentru tine însuţi.
Fii puternic în convingerile pe care le ai în privinţa propriei tale vieţi, dar fii blând cu ceilalţi. Nu judeca nevoile lor, doar pentru că nu le poţi îndeplini. Fii cinstit în privinţa a ceea ce poţi şi a ceea ce nu poţi să faci – şi urează-le numai bine.
Aminteşte-ţi că cel pe care-l respingi vine după tine. Numai acceptarea aduce împlinire.
In inima şi în mintea ta vei şti când eşti gata să părăseşti complicaţiile din viaţa ta şi să păşeşti pe cărarea simplă a dragostei şi iertării. Nu va mai exista nici luptă, nici strădanie.
Datorită limpezimii şi generozităţii tale, ceilalţi se vor relaxa şi-ţi vor da drumul. Iar tu îi vei păstra în inima ta, oriunde vei merge.
Singurele închisori din lume sunt cele pe care ni le creăm noi înşine. Şi doar cel care nu-şi cunoaşte propriul geniu poate să-l ţină pe altul ostatic împotriva voinţei acestuia.
Aminteşte-ţi, dragul meu frate şi draga mea soră, că există o cheie care descuie orice uşă, a oricărei închisori pe care o creezi în mintea ta. Dacă nu poţi să desfiinţezi închisoarea, cere cel puţin cheia de la uşă.
Tu nu eşti o victimă a lumii, ci eşti cel care deţine cheia spre libertate. In ochii tăi se află scânteia luminii divine care conduce toate fiinţele spre ieşirea din întunericul fricii şi a lipsei de încredere. Iar în inima ta este dragostea care dă naştere tuturor miliardelor de fiinţe din univers. Esenţa ta este întreagă, nefarâmiţată, dinamică şi creatoare. Ea aşteaptă doar încrederea ta.
Sa nu pui conditii iubirii tale
Când cineva se apropie de tine, cineva care vrea să pună condiţii iubirii tale sau iubirii sale, îi vei spune: „ eu am visat acest vis şi ştiu la ce duce. Duce numai la suferinţă şi moarte. Nu e drept cu nici unul dintre noi. Hai să punem la îndoiala presupunerile ce i-au dat naştere. Sunt încredinţat că, împreună, vom găsi o cale mai bună.”
Dacă te întrebi vreodată care este rostui tău aici pe pământ, citeşte, te rog, încă o dată paragraful de mai sus. Atunci îţi vei aminti că rostul tău este, pur şi simplu, să răspunzi la strigătul după iubire, oriunde l-ai auzi. Ceea ce nu e greu de făcut, dacă doreşti să-l faci. Nu se cer calităţi sau talente speciale. „Cum”-urile şi „de ce”-urile iubirii se rezolvă de la sine, de îndată ce păşeşti prin uşa ce se deschide în faţa ta.
Nu am spus niciodată că ar trebui să treci prin ziduri şi nici măcar că ar trebui să umbli pe apă. Am arătat doar spre uşa deschisă şi te-am întrebat dacă eşti gata să intri.
Şi asta este tot ce trebuie să-l întrebi pe aproapele tău.
Cel care iubeşte în mod necondiţionat nu este niciodată ataşat de consecinţe. Oamenii vin şi pleacă şi nu vei şti niciodată de ce şi de unde. Despre unii vei crede că vor trece cu uşurinţă prin uşă, dar, dintr-o dată, vor face cale-ntoarsă. Alţii, despre care eşti convins că nu vor da cu ochii de uşă, vor trece pragul cu o uşurinţă neaşteptată.
Nu fi îngrijorat. Nu e deloc treaba ta cine vine şi cine pleacă. Legământul e făcut în fiecare inimă şi numai Dumnezeu ştie cine e gata şi cine nu. Să lăsăm cunoaşterea în seama Lui şi să ne punem, pur şi simplu, în slujba Sa.
Viaţa curge mult mai liniştit atunci când facem Voia Sa.
Astfel ajungem să cunoaştem că oferta de iubire este nelimitată.
Ea nu are nici început, nici sfârşit. Toate limitările pământului sunt absorbite în iubirea neţărmurită a Cerului, pe măsură ce împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în propriile noastre inimi.

A inceta sa invinuesti
Nimeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie.
Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică.
Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta reprezintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.
A căuta pe cineva special, care să-ţi furnizeze iubirea pe care părinţii tăi nu au fost în stare să ţi-o ofere, nu este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă partenerul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea perfectă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poţi să nu ajungi faţă în faţă cu propriile tale răni. Părinţii, soţii şi copiii sunt aici ca să te ajute să vezi propria ta nevoie de vindecare – iar tu, la rândul tău, îndeplineşti aceeaşi funcţie în vieţile lor.
Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a condiţiilor este sortită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi fraţii tăi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor.
Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă ridicaţi unul altuia starea de conştientă asupra iubirii ce vă este necesară – şi să începeţi să vă asumaţi responsabilitatea de a v-o dărui vouă înşivă.
Dacă nu-ţi asumi responsabilitatea de a aduce iubirea în propriile tale răni, nu vei ieşi din ciclul vicios atac/apărare, vină şi învinuire.
Sentimentele tale de furie, jignire şi trădare – oricât de justificate ar părea ele – nu vor face decât să toarne ulei pe focul conflictului interpersonal şi vor continua să reîntărească credinţa sau convingerea ta sub-conştientă că eşti nevrednic de iubire şi incapabil să iubeşti.
Trebuie să înveţi să vezi cât de departe se întinde propria ta ură de sine. Până ce nu te vei uita în oglindă şi nu vei vedea, reflectate acolo, propriile tale convingeri, îl vei folosi pe fiecare seamăn al tău din cadrul experienţelor tale ca pe o oglindă care să-ţi arate ceea ce crezi despre tine însuţi. Deşi nu e nimic greşit în această practică, ea nu este calea cea mai scurtă sau uşoară spre acasă, întrucât există întotdeauna tendinţa de a gândi că ceea ce vezi este lecţia altuia.
Dacă vrei să ieşi din psihologia vicioasă a lumii, trebuie să opreşti jocul proiecţiei. Acest joc ascunde atracţia ta subconştientă spre moarte, în spatele unei faţade a blamării şi a unei moralităţi condiţionate. E o ironie, într-adevăr, dar – în chiar clipa când îţi declari inocenţa pe socoteala aproapelui tău – tu îţi întăreşti, de asemenea, propriile sentimente de vinovăţie şi inferioritate.
Nu există altă cale de ieşire din cercul vicios al vinei şi învinuirii, alta decât de a înceta să învinuieşti. Dar fii pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinţei, s-ar putea să constaţi că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la jocul lumii – proiecţia – sunt primii care vor fi atacaţi.


Sursa:
Extrase din “Linistea inimii” si “Iubire fara conditii” – Paul Ferrini
 

d y e v e Copyright © 2009 Flower Garden is Designed by Ipietoon for Tadpole's Notez Flower Image by Dapino